Arad: secvenţe de festival – Underground şi Euromarionete, mai 2010 -
Închipuiţi-vă un vehicul ce se deplasează printre câmpuri mustind de apă, acoperite de ierburi înalte, din care îşi iţesc privirile şi uneori capetele o mulţime de vulpi, fazani, iepuri, berze, căpriori şi căprioare. Trenul care mă ducea spre Arad părea pe cale să se transforme în Arca lui Noe. O ploaie măruntă şi deasă, rece, avea apoi să mă acompanieze pe toată durata şederii în micul oraş de pe Mureş, ale cărui ape umflate evocau de asemenea potopul. Arad-Ararat… – aşezarea devenise peste noapte o stâncă desprinsă parcă din muntele biblic, iar teatrele sale închipuiau puntea şubrezită a unei corăbii abandonate în voia sorţii. Sfidând urgia, „echipajul” sărbătorea deja de o săptămână, neîntrerupt, cu ocazia Festivalului de Teatru Underground, desfăşurat între 10 şi 21 mai, în paralel cu Festivalul Internaţional de Arta Animaţiei „Euromarionete” (ediţia a 8-a, respectiv a 11-a). Ca un făcut, în primul spectacol vizionat de mine acolo, prezentat de trupa de păpuşari a Teatrului Prichindel din Alba-Iulia, lumea se făcea şi desfăcea continuu, într-o succesiune de geneze urmate de cataclisme tragi-comice, generate mai cu seamă de lipsa de măsură omenească. Toate ciclurile sistemelor naturale şi ale civilizaţiilor erau captate la final pentru eternitate de către o „lanternă magică” – obiect de mare încărcătură simbolică, în calitatea sa de prototip al proiectorului -, devenită aici „cuibarul” oului originar, creuzetul începutului şi sfârşitului. Universul din lanterna magică este cea mai recentă creaţie a regizorului Radu Dinulescu, directorul Teatrului de Marionete din Arad, organizatorul „Euromarionetelor” şi unul dintre principalii animatori şi selecţioneri ai ediţiei Festivalului de Teatru Underground de anul acesta, alături de Victor Scoradeţ, Victoria Frolova, Fekete Reka, Monica Zârna şi Aelita Marian. Spectacolul a fost conceput special pentru Avignon, adresându-se mai multor vârste, de aici caracterul non-verbal şi dimensiunea sa eseistică şi metaforică accentuată. Pe lângă ideea reprezentaţiei, am apreciat mai cu seamă scenografia ingenioasă, compusă totuşi din elemente simple, dar multifuncţionale (pietre, lemn, o folie transparentă pe post de apă, un ecran etc.), şi fundalul sonor susţinut “live” de către Levente Szocs, într-un permanent şi foarte viu dialog cu scena. Mi-a fost mai greu să disting trăsăturile marionetelor, construite pentru un spaţiu de dimensiuni sensibil reduse faţă de cele ale sălii arădene. Păreau să evoce nişte personaje din epoca de piatră, experimentând cu egală încrâncenare voioasă jocul de-a zborul, navigatul, puterea totalitară sau puterea energiei atomice şi ignorând posibilele consecinţe letale. Aceeaşi problemă aveam să o resimt mult mai acut la spectacolul budapestan Stop Con Anima, al companiei intitulate nu întâmplător Mikropodium, de a cărui poeticitate s-au putut bucura doar spectatorii din primele rânduri. Din motive de cu totul altă natură am ieşit cu un oarecare gust amar şi de la spectacolul Teatrului de Păpuşi din Baia-Mare cu Hansel şi Gretel (regia Traian Săvinescu), căci performanţa actoricească a umbrit-o în mod nejustificat pe aceea a marionetelor – uneori chiar la propriu, spoturile reflectoarelor fiind îndreptate adeseori spre feţele mânuitorilor, aflaţi la vedere, în loc să fie centrate pe păpuşi. Doar căţelul mânuit de Lili Vos mi s-a părut cu adevărat însufleţit. Nici amestecul de stiluri şi registre nu a fost prea inspirat. În schimb, Albă ca Zăpada în prezentarea Teatrului Bobita din Pecs a reuşit să mă cucerească, mai ales prin giumbuşlucurile celor şapte pitici şi decoruri (nişte practicabile ce configurau şi reconfigurau un peisaj din văi şi dealuri, care întoarse cu cealaltă faţă înspre public dezvăluiau interiorul locuinţei piticilor, palatului împărătesei sau al minei de aur scurmate de către cei şapte meşteri miniaturali). În sfârşit, spectacolul de păpuşi pe care l-am savurat cel mai mult, alături de montarea semnată de Radu Dinulescu, a fost Circul de lemn, al companiei pragheze Karromato. Splendidele marionete de lemn, imaginate şi realizate chiar de către membrii trupei, au executat într-un spaţiu închipuind o arenă de circ mai multe numere de acrobaţie, dresaj, clovnerie, dans (cu tentă folclorică sau de varieteu) şi magie, într-o încântătoare demonstraţie de umor, inventivitate şi măiestrie tehnică.
Festivalul Underground, destinat primordial producţiilor independente de teatru, este organizat anual de Casa de Cultură a Municipiului Arad (CAMARAD), al cărei sediu, în stil neoclasic, a găzduit pe vremuri cel mai vechi teatru din România – proprietate a lui Iacob Hirschl, dată în folosinţă în 1817. În anul 1873, Teatrul Vechi şi-a încetat activitatea, datorită inaugurării clădirii ce adăposteşte astăzi Teatrul de Stat “Ioan Slavici”. Schimbându-i-se destinaţia, sala reamenajată a Teatrului Vechi avea să servească timp îndelungat drept spaţiu de proiecţii cinematografice, începând din anul 1907. Aici a rulat, de pildă, în 16 aprilie 1913, primul lungmetraj românesc, Războiul Independenţei. Cinematograful “Urania” a fost închis definitiv în anul 1978, din cauza stării avansate de degradare a clădirii. După minime reparaţii şi tentative de renovare, aceasta a fost redată circuitului teatral în 2002, dar încă îşi aşteaptă salvatorul. Mă tem însă că recentul scandal legat de destituirea lui Ovidiu Balint de la conducerea Casei de Cultură – petrecută imediat după încheierea ediţiei din 2010 a Festivalului Underground (pe care l-a iniţiat în 2003) -, va face ca problema perisabilităţii Teatrului Vechi să nu mai figureze pe viitor nici măcar formal pe agenda de preocupări a autorităţilor oraşului.
În micul „foaier” al Teatrului Vechi, atunci când plouă, apa se prelinge de-a lungul pereţilor netencuiţi sau picură din tavanul brăzdat de rugina de pe armătura de metal din structura de rezistenţă a lăcaşului. După o perdea ce abia se mai ţine într-un colţ, la dreapta, se ascund „culisele”, adică un mic depozit de obiecte de recuzită, acoperite de moloz. Sala de spectacol propriu-zisă, cu întreg echipamentul tehnic de care dispune, este complet expusă privirilor spectatorilor, dispuşi pe trei laturi. De sub acoperiş, din când în când îşi fac simţită prezenţa prin piuituri şi ţipete scurte porumbeii care s-au aciuiat acolo, făcându-şi cuib între grinzile acestei „arce” fantastice sau în micile grote din zidurile de cărămidă. Între aceste ziduri roşcovane am văzut respiraţiile îngheţate – nu există sistem de încălzire în Teatrul Vechi!… – ale interpreţilor din excelentul muzical Supermarket, scris şi regizat de Theo Herghelegiu, cea mai complexă reprezentaţie pe care mi-a fost dat să o văd în cadrul festivalulu. După mine, cireaşa de pe tortă… Timp de două ore şi jumătate actorii joacă, dansează şi cântă „live” în această producţie a Teatrului Inexistent şi a Teatrului Arca din Bucureşti, ce sper să mai figureze în programul clubului gazdă din capitală, „La Scena”, la data tipăririi rândurilor de faţă. Este vorba despre un muzical în răspăr, de fapt, făcut cu un profesionalism de invidiat – un spectacol-manifest contra consumerismului, care uzează, în mod paradoxal, de toate mijloacele teatrului comercial, transformate în instrumente de deconstrucţie a structurii dramatice clasice, aristotelice. Verva autoarei se revarsă însă, pe toate registrele comicului, nu doar asupra unei anumite tradiţii teatrale – cu priză preponderent de ordin sentimental la public, bazată pe prestigiul dobândit în timp, sugerează Theo Herghelegiu -, cât mai cu seamă, aşa cum anticipasem, asupra aspectelor negative ale societăţii de consum, a cărei emblemă este, evident, „supermarketul” şi, mai concret, coşul de cumpărături. Obiect fetiş al contemporaneităţii, coşul de cumpărături coagulează toate frustrările, angoasele, ambiţiile şi fanteziile omenirii. (Arca lui Noe înlocuită de un coş plin vârf de cumpărături – iată cum arată acum salvarea noastră!…) Fie că refuză să-i devină sclavi, fie că îl glorifică, personajele lui Theo Herghelegiu nu se pot sustrage razei sale fascinatorii: asimilat de propriul mediu, omul va sfârşi el însuşi ca obiect de schimb, în chip de marfă – dovadă idila dintre doi marginali, Romicella, o fetişcană depresivă, jucată cu sensibilitate de fluture pe lampă de Mihaela Popa, şi Tutu, un magazonier-cărăuş personificat de Ionuţ Burlan (posesorul unei voci excepţionale!), însăilată între rafturile supermarketului, ce se finalizează prin metamorfozarea îndrăgostitului într-un… salam! (Căci, nu-i aşa, iubirea transfigurează…?!…) De altfel, în descendenţa lui Caragiale şi a teatrului absurdului, ideea de individ autonom lasă locul aici aceleia de „duo”, sudat, în mod precar, fie de melancolie (Romicella şi Tutu), fie de spaimă (perechea de homosexuali Speriat 1 şi Speriat 2), fie de invidie (Manuela şi Graţiela, două „fiţoase” ahtiate după „shopping”, la modul compulsiv). Pare că insul izolat nu mai reuşeşte să constituie singur un centru şi un întreg, care să iradieze sens. „Hybrisul” acestei umanităţi decăzute îl enunţă, cu maximă intensitate, excentrica Maşa, desprinsă din filele teatrului cehovian (Trei surori), în interpretarea memorabilă a Danei Voicu. În izbucniri de un tragi-comic devastator, aceasta întăreşte mesajul personajului colectiv (Corul), acuzând resemnarea, inautenticitatea, prozaismul, alienarea contemporanilor, neputinţa cuplului, absenţa dialogului real, mediocritatea indivizilor – incomparabil mai lipsiţi de miez decât oamenii „de prisos” ce populau odinioară scrierile lui Cehov. Maşa e hârtia de turnesol ce revelează stadiul actual de descompunere atins de spiritul uman.
Coloana sonoră a spectacolului, semnată de Eduard Jighirgiu, care joacă de asemenea în piesă, este, fără doar şi poate, de pus la colecţie. Am regretat că nu pot să îmi cumpăr un DVD cu albumul Supermarket, pe care l-aş fi vrut să includă textul muzicalului, ce combină proza cu fraza versificată în stil voit naiv – când muşcătoare, când amuzantă, cu alunecări spre registrul absurd. În spectacol mai evoluează, absolut onorabil, Andreea Duţă, Adriana Drăguţ, Karl Baker, Cristina Moldoveanu, Ioana Cioraţă, Oleg Apostol, Niculae Predica, acompaniaţi la pian de Tiberiu Chiranus. Performanţa lor, a tuturor, ca echipă, este absolut remarcabilă, dar ca apariţii individuale cred că e de reţinut şi urmărit numele foarte tinerei actriţe Mihaela Popa, ca să nu mai vorbesc de Dana Voicu sau de polivalentul Eduard Jighirgiu.
Trei spectacole, de facturi altfel foarte diferite, m-au cucerit, apoi, printr-un element comun: relaţia dintre actori. În mijlocul unui cerc de pietre şi având la dispoziţie doar câteva obiecte de recuzită, Micaela Casalboni şi Giulia Franzaresi au insuflat viaţă cu forţă dramatică, multă poezie şi o doză bine proporţionată de umor unei piese cu un subiect dificil: Femeia ca un câmp de luptă sau Despre sexul femeii-câmp de luptă în războiul din Bosnia de Matei Vişniec (regia Nicolla Bonazzi, Compania del Teatro dell’Argine, Bologna). Am apreciat autenticitatea, simplitatea, puritatea trăirilor, a gândului şi a rostirii, în cazul ambelor interprete. La rândul lor, deşi evocând o cu totul altă zonă de sensibilitate, charismatici şi plini de vervă, Szlanko Lăcrimioara şi Bogdan Costea au construit un parteneriat viabil în Orizontal pe vertical, după Trăiască tinerii căsătoriţi şi Terasa de Aldo Nicolaj (o producţie CAMARAD), două texte cu poantă, în cheie cinică, despre un mariaj din interes şi un caz bizar de sinucidere indusă prin manipulare şi contagiune psihică. Actorilor le-a lipsit controlul din afară al unui regizor, dar au reuşit totuşi să „îmblânzească” nişte situaţii şi un public greu de strunit, cu foarte mici derapaje în zona soluţiilor facile, cabotine. Mi-a făcut plăcere să descopăr două prezenţe energice şi vii, cu reacţii spontane, dar gândite în acelaşi timp, ce s-ar cuveni exploatate mult mai mult şi mai inteligent pe viitor. În fine, m-au mai încântat prin forţa expresivităţii lor facio-corporale mimii Anne-Marie Camus, Jean-Michel Jouanne şi Charles Gimat, ultimul şi în calitate de regizor al spectacolului Borcanul (Lombez, Franţa), o „alegorie” – cum se spunea în programul lor – despre libertate, căutarea fericirii, despre drumul plin de capcane şi de obstacole la inima spectatorului… Tot la capitolul arta actorului, de data aceasta probată sub formă monologală, trebuie să menţionez excelenta prestaţie a lui Ştefan Roman, de la Teatrul „74” din Târgu-Mureş, în Molloy de Samuel Beckett, sub îndrumarea regizorului Dorin Boca, prezentat în incinta clubului arădean „Flex”. Stranietatea interpretului s-a mulat perfect pe excentricitatea personajului, transmiţând sălii starea sa de perplexitate frizând mirarea metafizică. Pesemne că acest soi de deschidere doar un text de Beckett putea să-l aibă şi să-l imprime jocului actoricesc, însă o astfel de „fantă” am simţit că lipseşte, în schimb, din demonstraţia de virtuozitate, altfel admirabilă, a lui Ciprian Mistreanu, de la acelaşi Teatru „74”, în Vieţaşii (după cartea de interviuri cu Vieţaşii de pe Rahova de Eugen Istodor, regia Cătălin Chirilă), pentru ca performanţa sa să o egaleze pe a lui Ştefan Roman. Ceea ce nu i-a izbutit însă lui Mistreanu pe verticală, ca să spun aşa, i-a reuşit pe orizontală, prin versatilitatea pe care a etalat-o în creionarea unei palete variate de tipuri umane din specia condamnaţilor pe viaţă pentru omor (şmecherul, colericul reţinut, flegmaticul, zănaticul etc., în total vreo 6 caractere interpretate cu foarte mici pauze între „numere” şi cu puţine elemente „ajutătoare” de costumaţie sau decor). Convingătoare a fost prestaţia acestuia şi în Ieri, după Merge şi O haită de sfinţi de Neil LaBute, alături de Oana Porad-Hodade, spre deosebire de a celeilalte perechi, Stanca Jabeniţan şi Alin Stanciu, ce a deschis (cu O haită de sfinţi) reprezentaţia.
Dacă am ajuns la capitolul deficienţe, atunci aş numi imature sau necoapte îndeajuns evoluţiile trupelor Auăleu Teatru de Garaj şi Curte (Timişoara, România), cu Diabolus ex machina – în ciuda dăruirii interpreţilor, a energiei lor debordante şi a inventivităţii lor improvizatorice, am avut în unele momente senzaţia că asist la o scenetă jucată de „brigada artistică”, nu de profesionişti, cel puţin nu încă -, Proiect Replica (Bucureşti), cu spectacolul de dans James, sau Compania Passe-Partout a lui Dan Puric, cu Fantasmagorie (fermecător, dar superficial). Poate exerciţiul cel mai „curat” din cele trei menţionate, dar tern, în acelaşi timp, i-a aparţinut Proiectului Replica.
În sfârşit, fără să aibă un impact relevant asupra mea ansamblul, mi-au rămas pe retină câteva imagini din spectacolele Stone choice, de István Vörös, al Teatrului Baltazar din Budapesta sau Iluzii Hamlet, după W. Shakespeare, al Asociaţiei Maszk (Szeged) & Menszátor Héresz Attila – Anyaszínház (Ungaria). În receptarea primei montări din cele menţionate un impediment pentru mine a fost limba, întrucât subtitrarea promisă în programul festivalului nu a existat, iar spectacolul se sprijinea mult pe dialog, pe un text abundent, din păcate necunoscut mie. În aceste condiţii, doar dansurile interpreţilor, suferind cu toţii de sindromul Down, au putut să mă impresioneze, într-un mod care nu sunt sigură însă că are legătură cu plăcerea estetică, nici cu satisfacţia de a fi contribuit la un act de terapie prin teatru, metoda Teatrului Baltazar, unic prin faptul că angajează în lucru persoane cu dizabilităţi mentale, stârnindu-mi serioase rezerve. Iluzii Hamlet, adică drama Hamlet transformată într-o monodramă, în care prinţul danez îşi rederulează, în clipa morţii, „filmul vieţii”, conversând cu imagini mentale, proiectate pentru noi, spectatorii, pe trei ecrane dispuse în jurul său, merita să fie transpusă din capul locului, integral, pe peliculă. Mizând pe interacţiunea teatru-film, realizatorul montării, regizorul şi interpretul Atilla Menszátor Héresz, şi-a subminat singur concepţia, performanţa sa actoricească fiind depăşită de înaltul nivel artistic al secvenţelor realizate cu mijloacele cinematografului.
Dacă ar fi totuşi să trag o linie şi să formulez o concluzie, cu titlu de impresie generală, la capătul acestui reportaj parţial, dat fiind faptul că am asistat doar la partea a doua a manifestărilor invocate aici, aş spune că am fost foarte plăcut surprinsă de ceea ce am descoperit la Arad în materie de teatru şi, ca poveste colaterală, dar foarte importantă pentru mine, de calitatea umană a câtorva dintre realizatorii săi. Aş vrea să revin sub acoperişul unde Moş Noe îşi ţine hulubăria, data viitoare poate nu neapărat în chip de… corb cărtitor şi croncănitor.
