Cateva note despre…
Ideea de Teatru Național în secolul XXI*[1]
Tradițional, ideea de „Teatru Național” este legată în spațiul european de problema identității colective. Dacă teatrul are, prin definiție, puterea să instituie, cel puțin provizoriu, un centru, reprezentând în general un factor de coeziune, adăugarea apelativului de „național” transformă datul acesta constitutiv într-o funcție și, mai ales, într-o misiune explicită. Convertirea s-a petrecut relativ lent, aproximativ între sfârșitul secolului al XVII-lea și până pe la jumătatea secolului trecut, adică în perioada edificării națiunilor, teatrului fiindu-i atribuit rolul de catalizator al conștiinței comunitare în jurul unor valori cu valențe etnice, precum limba, istoria, moștenirea culturală locală. Misiunea i-a fost imprimată, după toate aparențele, de sus în jos, de către păturile culte, alfabetizate (în spiritul Luminilor – de aici pecetea militanto-educativă), ale societății, motiv pentru care, de regulă, accentul cade, la apariția teatrelor naționale, pe cuvântul scris și rostit apoi pe scenă, reflectând viziunea literată, textocentristă, a promotorilor săi. În Franța, Anglia, Germania, ideea de teatru național se conturează în umbra marilor dramaturgi ridicați la rangul de embleme naționale: Molière, Racine, Shakespeare, Goethe, Schiller. După modelul Comediei Franceze, Teatrul Național din București s-a pus la începuturile sale în slujba dramaturgiei naționale și universale, cu o reverență față de piesele puse în scenă care îl făcea pe I.L. Caragiale, în ciuda calității sale de autor, să atragă la un moment dat public atenția, exasperat, asupra faptului că „Teatrul Național este o instituție de artă dramatică, nu de literatură originală” (art. apărut fără titlu, în I.L. Caragiale, Despre teatru, ediție prefațată și îngrijită de Simion Alterescu, Buc., ESPLA, 1957, p. 325).
În timp ce Comedia Franceză, mai conservatoare, rămâne până în ziua de astăzi în continuare fidelă în principal textului și poeticității sale scenice, Teatrul Național londonez cunoaște o altfel de dinamică, ce pare nu doar mult mai ancorată în prezent, ci și să anticipeze tendințele vieții teatrale de mâine. Astfel, abandonând imaginea citadelei inexpugnabile, asediate, care tronează solitar în mijlocul „hoardelor barbare” ale contemporanilor, acesta s-a transformat în ultimul deceniu, sub conducerea regizorului (Sir) Nicholas Hytner, într-o instituție eminamente deschisă, accesibilă din zori și până târziu în noapte publicului larg, de toate vârstele – o instituție ce se inspiră din contra-cultura actuală a divertismentului, fără să-i cedeze necondiționat, dar nici să i se opună pe față. Teatrul se integrează aici într-un complex arhitectonic și cultural mai larg, aflat în plină expansiune și care se preconizează a deveni în scurt timp un adevărat centru sau loc de întâlnire al artelor, guvernat de principiile interferenței, sincretismului și interactivității, ce domină, de altfel, mediile actuale, deci și universul nostru cotidian. Sediul său găzduiește, pe lângă spectacolele propriu-zise de teatru, diverse evenimente artistice, expoziții, concerte, conferințe, într-un spațiu extrem de mobil, permeabil la influențele exterioare, punctat de stații provizorii și pasaje de tranziție de genul librăriilor, sălilor de proiecții, dar și interioarelor dedicate loisir-ului (cafenele, ceainării, bărulețe, restaurante ș.a.m.d.), care prelungesc într-un fel între pereții săi viața străzii. Înăuntrul acestui vast conglomerat – un întreg angrenaj de materie și spirit – se organizează tururi ghidate prin culise, prin atelierele costumierilor și scenografilor, workshop-uri menite să îi introducă pe participanți în tainele producției teatrale și/sau să îi inițieze în felurite activități creative, lecturi și repetiții cu public etc. Pe lângă produsul final – reprezentația de o seară sau de o dimineață (la matineu) -, spectatorilor li se oferă acum posibilitatea să asiste, așadar, la toate etapele unei montări, adică de a participa, în mod democratic, la procesul teatral în starea lui născândă, de maximă vulnerabilitate și, totodată, incredibilă fecunditate. Desigur că acest fapt nu poate să nu influențeze indirect, eventual chiar direct, formele spectaculare ce vor să fie, în aceeași măsură în care asistența nu poate să rămână insensibilă la experiența reconfortantă a implicării și a controlului, mai mult sau mai puțin iluzoriu, deținut pentru o clipă asupra facerii evenimentului (ce pare să i se refuze, în schimb, în mod sistematic, în viața de zi cu zi, atunci când vine vorba de prefacerile istoriei). În același timp, una dintre marile inovații introduse de Sir Nicholas Hytner în programul Naționalului din Londra, după exemplul lui Metropolitan Opera din New York, sunt transmisiile ”live” ale reprezentațiilor instituției pe care o administrează în rețeaua de cinematografe din Marea Britanie, dar și de aiurea (spectacolul cu Fedra, în interpretarea lui Helen Mirren, s-a putut vedea în 2009, preluat în direct, și la un cinematograf din București).
Cu toate că (ipo)teza ar putea să fie considerată la o primă vedere drept scandaloasă, probabil că modelul mai mult sau mai puțin conștient asumat de către promotorii complexului artistic cu care se identifică astăzi Naționalul de pe malul Tamisei este reprezentat de ceea ce Richard Schechner, teoreticianul de peste Atlantic al performance-ului, eticheta cândva drept „marele teatru ambiental al consumerismului american”, altfel spus: mall-ul, acest amestec de „spaţii vaste, închise, în care oamenii se întâlnesc, joacă, mănâncă, asistă la variate entertainment-uri organizate, privesc în vitrine de magazin şi deschid uşi, de parcă fiecare loc ar fi o mică avanscenă, conducând în anumite spaţii incitante. Obiectul acestei dorinţe este cumpăratul, dar nu se limitează la asta. Include numeroase ritualuri, plimbarea, privitul, amestecul cu alţii, expunerea, salutul, sărbătoarea” (Schechner, Richard, Performance. Introducere şi teorie, antologie şi prefaţă de Saviana Stănescu, traducere de Ioana Ieronim, Bucureşti, Editura UNITEXT, 2009, p. 203). Expresie a unui modus vivendi național și universal, generalizat cel puțin la nivelul lumii occidentale datorită fenomenului globalizării, imaginea mall-ului trebuia, în mod inevitabil, să fie preluată la un moment dat de oglinda care este teatrul, însă, ca orice imagine reflectată, aceasta nu mai e tocmai aidoma originalului. Astfel, complexul teatralo-artistic contemporan se dorește, simultan, o imitație și o alternativă, la fel de atrăgătoare, la cultura mall-ului, căreia îi contrapune valorile artistice cele mai provocatoare și seducătoare ale vremurilor noastre. Alături de vârful său de lance, spectacolul, teatrul nu mai poate fi conceput, prin urmare, în noul context, ca entitate singulară și autonomă, ci ca element al unui ansamblu, al unei regii și scenografii mult mai vaste, ce penetrează în însăși inima Cetății, a capitalei, a nației. Pentru aceasta, în primul rând e nevoie ca el să capteze – și să se racordeze la – tot mai pronunțatul caracter performativ al existenței cotidiene, imprimat de tehnologiile care revoluționează continuu sfera comunicării. Un teatru multiplex – iată viitorul!
Fără să renunțe la vechile obiective – promovarea dramaturgiei naționale și universale, clasice, moderne și contemporane, a creației regizorale și actoricești, a formelor de teatru experimentale, a teatrului pentru copii ș.a.m.d. -, ce se regăsesc în programul majorității instituțiilor românești de gen, Teatrul Național ar trebui și ar putea să (re)devină, și la noi, un centru civic, polivalent, un loc frecventabil, pe cât posibil de către un public cât mai variat, incitant și accesibil nu doar una-două-trei ore pe seară. Poziția și logistica de care dispun Naționalele noastre ar trebui să le avantajeze în această direcție în raport cu alte ansambluri teatrale, și nu să constituie un impediment, cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, prin replierea acestor structuri (încă) greoaie asupra lor însele în locul deschiderii. Vizitarea culiselor, spectacolele lectură, cursurile (de comunicare, improvizație, dicție etc. adresate publicului larg), ședințele de terapie prin artă, de psihodramă, activitățile speciale destinate persoanelor defavorizate, discuțiile cu spectatorii pe marginea evenimentelor prezentate, mini-stagiuni ale teatrelor din provincie și străinătate ar trebui să figureze în mod constant în programul Naționalului, nu doar de Ziua Porților Deschise. Aflat actualmente în avanpostul mișcării teatrale românești, Teatrul Odeon din București și-a însușit, de pildă, aceste principii, ale transparenței și interactivității, mult mai decis decât prima scenă a țării, lansând inițiative dintre care unele și-au probat deja cu asupra de măsură viabilitatea, precum: „Teatrul și școala”, „Teatrul și societatea”, „Spectacole lectură”, „Filmul pe scenă”, „Tineri regizori – texte contemporane”, „Odeon și publicul”, „Dans la Odeon” sau „Odeon.art” (concurate doar de conferințele săptămânale și de workshop-urile desfășurate sub egida Centrului de Cercetare și Creație Teatrală „Ion Sava” organizate la TNB). Presupunând însă că toate acțiunile enumerate anterior ar deveni o practică regulată, comună, în majoritatea teatrelor din țară: întrebarea e prin ce s-ar mai diferenția Teatrul Național de celelalte instituții de profil – care ar mai fi rostul existenței sale? Răspunsul e, probabil, următorul: ideea de Național s-ar justifica și evidenția cu adevărat, în continuare, printr-o mult mai profundă ancorare în miezul celor mai fierbinți dezbateri de idei ce animă viața comunității, prin constituirea unei foarte potrivite platforme pentru ilustrarea și/sau reflexia lor artistică și critică, fără parti-pris-uri teziste. Accentul ar trebui să cadă aici hotărât pe temele mari ale actualității (spectacolele din seria neoficial intitulată „Procesul comunismului” de la Naționalul bucureștean ar putea fi un exemplu, ori spectacolul „20/20”, al Gianinei Cărbunariu, dedicat conflictelor interetnice din martie, 1990, de la Târgu-Mureș, produs de Studioul Yorick), chiar dacă abordate din perspectiva trecutului sau – de ce nu? – dintr-una futuristă. Dar poate că nu ar fi lipsit de sens ca, într-un demers cu tentă autoinvestigativă, Naționalul să-și propună el însuși, printre multiplele sale misiuni, tocmai redefinirea ideii de nație.
[1] Recent, Teatrul Național din București a scos la concurs un post de secretar literar, organizând cu această ocazie un concurs a cărui temă era enunțată exact în termenii pe care i-am preluat ca titlu pentru acest articol, subiectul părându-mi-se demn de reflecție.
Read Full Post | Make a Comment ( None so far )
